Lasă un comentariu

Regina nopții

Pasagerii din avionul care mă apropia de ograda cu Regina nopții ronțăiau în unison crackere sărate. Eu am refuzat. Nu voiam să-mi spurc gustul cu zeci de E-uri și alte variațiuni chimice. Mă foiam de nerăbdare în fotoliul meu. Număram clipele până la aterizare. Sub pleoapele închise derulam, de atâtea ori, unul și același film : iată întru în ogradă, iată mă așez pe pragul din marmură albă, iată închid ochii și iată, în sfârșit, sorb parfumul regal al nopții. Asta îmi va fi cina !

Cât e ora ? Șapte ! Perfect. Încă puțin și steluțele se vor trezi din somnul fierbinte de vară, își vor deschide larg ochii spre bolta înstelată, apoi își vor desface sufletul aromat și generos în răcoarea nopții.

Poate oare să te înnebunească o aromă de floare în așa hal, încât să te facă să scrii o carte ? Hai să fim serioși ! Cât ține o aromă ? 5 minute ? După asta ai uitat-o. Apar alte ispite. O vară grecească e doldora de ispite. De ce n-am putut s-o uit ? Doi ani de zile m-a obsedat, m-a bântuit ca o nălucă, până m-a făcut să scriu despre ea. Până am publicat ceea ce am scris. Doar atunci m-a slobozit din ghearele ei. Dar m-a slobozit oare ?

Poate oare o aromă de floare să te chinuie în așa hal încât să-ți pui mii de întrebări ? Iar încercând să răspunzi la ele, să aduni material pentru o carte ?

Toate astea le gândeam la aterizare, iar peste o jumate de oră deschideam portița din fața casei unde credeam că mă așteaptă.

Dar mă aștepta un trunchi proaspăt retezat.

Și eu nici măcar n-am apucat să mă învinețesc la față, că deja trebuia să sar bucuroasă în brațele care au tăiat-o. Pentru că … așa e viața.

Seara am așteptat să se domolească forfota casei. Fierbea în mine o furie care nu se lăsa resemnată cu un banal c’est la vie. Căuta să răbufnească, să facă victime. Toată seara am stat cu un hhhr ascuns după dinții ce compuneau un zâmbet, pe care puțini îl cunosc.

Trecut de miezul nopții, așezată pe prag, priveam trunchiul, ca pe un mormânt.

 -Auzi ? Nu-i așa că m-ai bântuit doi ani de zile pentru că ți-ai simțit sfârșitul ? 

 La etajul doi se aprinse o veioză.

 Cumnată-mea se apucă să citească romanul Regina nopții

Lasă un comentariu

Aventuri grecești (XIII). Poți simți dragostea prin carapace?

AvatarAm făcut aseară o greșeală strategică. L-am lăsat pe Platon pe mâinile copiilor. 5 minute i-au ajuns bietului ca să înțeleagă că trebuie să taie legătura cu lumea. Se ascunse în carapace și fă ce vrei cu el, măcar borș. Dimineața hai să-l iau cu binișorul. Hai Platon, nu-ți fă de cap, hai ieși. Chiar te-ai supărat așa de tare ? Hai ieși nu te teme. Asta-s eu, nu mă recunoști ?

M-am trezit că-l mângâi pe carapace. Lilia, te-ai smintit. Ce poate simți el prin carapace ? Îl mângâi totuși mai departe, îi țes povești dulci, îl iau cu vorba lînă.
A ieșit. Frumosul.

De azi, dacă zăresc vreun ștrengar cu mâna pe carapace, îl privez de mare și piscină pe-o zi lungă de vară.
Platon al meu m-a dus cu gândul la oamenii care au fost victime nefericite ale destinului. Ce-i viața noastră ? Ia un ou fragil în mână zbânțuită de copil. Nu e lucru rar când oamenii, pe care destinul i-a cobâlțâit ca pe un ou, și-au construit pe viață o carapace dură.
Chiar și pe vremuri bune, când le pare că îi mângâie cineva pe carapace, ei nu-și mai scot capul din zona de confort, de securitate. Iar când aud ciocănituri violente pe spate, se justifică cu bucurie :
Așa e viața ! Așa e lumea asta, dură și violentă. Am avut dreptate că m-am ascuns de ea.

Lasă un comentariu

Aventuri grecești (XII). Iubire adormită

AvatarCând nepoat-mea, cea mai mică, îmi propuse azi să ne jucăm în mare, am acceptat negreșit, sperând să-mi răscumpăr vina din ajun: se supărase foc pe mine pentru că i-am propus apușoară dintr-un pahar verde „eu beau numai din pahar orange, Lilia”. Toată casa știa, firește, numai eu nu. Acum toată casa, plus Lilia, știe. Și m-aș mira dacă vecinii n-ar știe și ei, dar cu ei nu te duci la mare să te joci.

Azi marea era agitată ca o femeie în lună plină. Rafale dinspre nord ridicau valuri străvezii, nervoase, spărgându-le cu ciudă de mal.

După ce nepoat-mea se întinse pe brațele mele, am început să ne jucăm de-a corăbioara care înfruntă valurile mării. Ne-am legănat așa vreo oră, după care, neamurile de pe mal au prins a striga să mai ieșim la mal, să ne uscăm. Ei, nici vorbă. Nepoat-mea e o bărcuță adevărată, dar una ca atare nu iese peste o oră să se usuce la soare. Hai dă-i bătaie înainte, Lilia și, Doamne ferește, s-o iei prin alge. „Fikeaaaa!” * striga în gura mare. „Lilia, fikea !” Și eu iar luam cursul corect, spre adâncuri limpezi, nepătate de alge crețoase. Într-un moment simt că nu mai pot. Brațele îmi amorțiseră bocnă. Încerc totuși să mă încurajez : „Lilia, nu cumva ai uitat ? Ai uitat ce e o iubire adevărată ? Uite, o ții în brațe, înoată, chiuie de fericire, bălăbănește din picioare. Iubirea nu ți-e o postare pe facebook”. 

Mai trece încă o jumate de oră. Simt că cedez, dar nu, nu mă las.

Soarele își vărsa arama peste creștetele spumoase ale mării. Clopotul bisericii de pe stâncă anunța slujba de seară.

Mă lasă puterile, mă abat din nou din curs, intrăm în alge, dar curios, iubirea din brațele mele nu strigă Fikea !!! Măi, ce se-ntâmplă? Trag un ochi la „cârma bărcii”. Un fior rece îmi retează șira spinării. Copilul stă cu ochii închiși. Nu cumva am înecat fata, fără să bag de seamă ? O scutur din toate puterile. Mârâie nemulțumită, am trezit-o din somn. Adormise, pur și simplu, legănată de brațele mele și ale mării, într-un apus ruginiu de august.

Scriu din ultimele puteri. Brațele îmi gem de oboseală, dar e una împlinită, pentru că au legănat un copil care e sigur că Lilia mă iubește !

* Alge

5 comentarii

Aventuri grecești (XI). Dilema

AvatarMă trântisem azi dimineață pe o canapea, întinsă strategic la umbra unui pin. În fața mea se înalta stânca pe care Homer își dăscălea ucenicii. Un vântișor zblehuiat se juca cu ramurile pinului, cernând peste mine ace mărunte. Chelnerul îmi aduse portocalada asudată, însoțită de un pahar îndesat cu gheață. Mi-o puse pe masă și mă lasă în liniștea mea.

Mă întind spre pahar. Bag de seamă că sticla nu e deschisă, însă are un ineluș la căpăt. Hai să încerc s-o deschid. Una-două, trag spre mine, de la mine, nu merge, mi se învinețește degetul. Mă enervez. Chem chelnerul. Vine repejor, înțelese de departe ce vreau : mă scuzați, am uitat să deschid.

Mă întind înapoi pe canapea și încep să-mi gâdil celulele cenușii (vorba belgianului mei îndrăgit) : Măi, uite cum datorită băiatului ăsta căscat am descoperit că nu mai știu de când n-am deschis singurică o sticlă. Dacă nu deschide soțul, atunci chelnerul, dacă nu chelnerul, atunci altcineva care, fără să-i spun, își dă seama că eu nu sunt compatibilă cu o sticlă sigilată în față: apa, bere, coniac sau șampanie.

Se cuibărise în mine un gând toată după-amiaza : Lilia, da poate e vremea să te descurci singurică, nu? Nu prea te-ai relaxat tu, darling ?

Repejor însă se aprinse în mine un alt glas interior, cel complice, care mă apără mereu : Lilia, singurică vei fi în mormânt. Acolo n-o să alerge niciun chelner spre tine. Nimeni nu-ți va fi dator cu nimic, tu – nici atâta. Vei fi independentă, singură și n-ai să încurci la nimeni. Acum trăiește mai departe printre oameni, așa cum ai mai trăit. Profită de cei care-ți caută compania sau care se oferă să te ajute.

***

Cu o zi înainte de a pleca în Moldova, soțul își făcea griji : Lilia, cum ai să te descurci cu valizele în Moldova ? Știi că nu trebuie să ridici acum nimic mai greu decât o carte.

M-am scărpinat la ceafă (de când suntem împreună nu-mi pusem niciodată problema) : « Lasă că găsesc un bărbat mai zdrăvior și îl rog să mă ajute. Simplu ». 

Am găsit un bărbat în aeroportul din Moldova, apoi în aeroportul din Bruxelles. Bărbați, care fără să merg mai departe de « n-ați putea, va rog … », mi-au pus valizele pe cărucior. Nici măcar n-am apucat să spun de ce nu pot ridica o valiză (da oare trebuia ?)

Cel mai mare noroc, pe care mi-l doresc până la adânci bătrâneți, nu are nicio legătură cu bunuri materiale, bijuterii, blănuri sau alte drăcovenii care, naiba știe de ce, nu m-au inspirat niciodată. Cel mai mare noroc ar fi să mai trăiesc într-o lume în care să pot să mă apropii de cineva și, fără justificări umilitoare, să-l rog să mă ajute. Simplu, firesc, omenește. Eu vreau să mai trăiesc într-o lume unde oamenii pot schimba stări și lucruri între ei, lucruri care, chiar dacă nu cântăresc 10-20-40 kg, au valoare mare.  

Eu mă tem de ziua în care va trebui să fac totul SINGURĂ. Când nu voi mai avea nevoie de nimeni. Pentru că știu că în ziua ceea voi deveni un robot, o ex-făptură slabă care și-a pierdut încrederea în oamenii printre care a trăit. 

2 comentarii

Aventuri grecești (X). Celibataru nanu

AvatarBag de seamă că un nou trend se profilează în lumea tainică a celibatarilor : nu mă-nsor, dar botez copii (și prestez servicii de babysitting). Câteva veri la rând mă întrețin duios cu un medic de inimi (καρδιολόγος), reprezentant aprig al curentului anti-MA (anti mă-nsor, anti-matrimonial), cel mai iubit dintre nanii de pe pământ ai nepoților mei eleni, deci o prezență firească în vacanța mea insulară.

Vara trecută era cât pe ce să părăsească rândurile anti-MA, dacă… Dar să le luăm pe rând.

Unde coboară într-o zi de august, cumnata nr.1 pe scările de marmură albă (ce frumos sună în greacă cuvântul marmură), strălucind și licărind că o gospodină care tocmai a fost prinsă de nănașică.

-Lilia, ce faci ?

„Pasc cicadele”.

-Hai cu mine în oraș să cumpărăm niște lucruri pentru dormitor. 

Mai cu seamă, cauta lenjerie de pat pentru un cuplu de proaspeți iubiți. Vine, cumătru, înțelegi, cu o iubită ! și le-am spus să tragă la noi, că de altfel – supărare pe viață. 

„Așadar, potrivesc în gând, malițios, he-he, medicul de inimi se însoară”.  

Mergem ca două gospodine la cumpărături. Eu, târându-mi sandalele de plictiseală (numai câte prostii nu faci când n-ai ce face), ea zburând și licărind, mai că nu chiuia pe drum, înfruptandu-se anticipat din bucuria de a fi nănășica mare.

-Pătrățele verzi pe conuri oranj… Cum îți pare, Lilia ?!

Îmi pare absurd, dar dau aprobator din cap. Caci în capul meu … ce era ? Era manuscrisul romanului.  

-Ia uite ! mă trezesc brusc la vederea unui set de lenjerie. Hai să luăm imprimeul cela cu scris negru pe alb ! Ce romantic e, nu ?! Ca o scrisoare de dragoste !

-Frumusețe ! cade de acord cumnata nr.1.

Ne întoarcem acasă. Eu revin la treburile mele, ea urcă repejor la etaj și începe pregătirile. Nu mai mai urc să văd cum a pregătit camera hulubilor, dar parcă o văd, curată lună, parfumată, pat mare și cu plapuma îndoită în colț gen hai poftiți de vă înmulțiți.

A doua zi dimineață coboară cumnată-mea pe scări cu o față boțită de parcă n-o legat-o soacra mică cu ceea ce s-o înțeles. 

-Îți închipui, Lilia, n-o venit… oftează, s-au oprit la hotel.

„În principiu, îmi pare firesc”.

Mai târziu am aflat că iubita a insistat pe hotel, „pentru că ea n-are de gând să stea în casă străină, chiar dacă iubitul ei a botezat copiii din casa ceea”. Medicul de inimi n-a suportat o astfel de insultă și povestea lor de dragoste a făcut pârț.

Vara asta, de cum mă zări de departe, îmi strigă:

-Nu, nu mă însor, Lilia !

„Stai ghinișor, băiete. Voiam doar să te întreb când e următorul botez”.

*Toate personajele din poveste vorbesc româna, oricât de paradoxal ar părea.

Lasă un comentariu

Aventuri grecești (IX). De ce grecii urlă, nu vorbesc ?

AvatarAzi îi propun Mariei mele să facem ceva exclusiv dis-de-dimineață. Am ales cea mai aromată cărărușă din grădina mamei soacre și ne-am instalat regește pentru a savura la aer curat un mic dejun regal.

În stânga – mușcate roșii, albe, fushia.

În dreapta – limba soacrei.

Sus – ramuri de lămâi. Ușurele și fără fructe, că dacă, ferească sfântul, îți cade o lămâie în cap (400 gr) rămâi năuc pe toată viața.

În față : ouă, pită, unt, brânză de casă, cafea, ceai verde. Alături, Platon.

Numai ne pregătim să îmbucăm că … ni se alătură o animală de cicadă, aterizată drept pe tulpina pinului de alături.

ZZZRRRZZZZRRR !

Te asurzește, dom’le ! Nu-i chip să spui nici poftă bună ca să te audă celălalt.

Primele cinci minute vorbeam cu fic-mea ca într-un film mut. Adică citeam pe buze. Pe urmă, ne-am mobilizat și am început a urla una la alta.

 -MARIA, DĂ-MI SAREA, TE ROG !

 -MAMA, MAI PUNE-MI UNT PE PITĂ.

Și așa am urlat una la alta tot micul dejun regal.

Într-un moment, fic-mea îmi spune :

-Mama, nu mai striga așa, că mă asurzești. Poți vorbi normal. Cicada a plecat.

Abia azi am înțeles că un grec (sau grecoaică) strigă, dar nu vorbește, pentru că, din copilărie e în competiție strașnică cu cicadele. Și oriunde ar pleca în lume, sărmănelul (sărmănica), chiar și într-o țară în care oamenii habar n-au că există așa „animale” ca Cicadidae, mereu o să urle ca să se facă auzit. Pentru că în cap îi cântă cicadele. Și așa va rămâne pentru tot restul vieții.

2 comentarii

Aventuri grecești (VIII). Ouzo sub lună (aproape) plină

AvatarAseară mâncam feta prăjită în miere pe malul mării. Un deliciu smintit ! dar care n-a putut să-mi polarizeze gândurile decât pe vreo 2 minute, căci ochii și mintea nu-mi mai aparțineau. De când mă țin minte pe buricul pământului, n-am văzut o femeie mai frumoasă decât chelnerița de aseară. Dacă aș spune că e o zeiță, mi-aș bate joc de ce am văzut, căci nu descrie nici a zecea parte din frumusețea care m-a ținut captivă o seară lungă și încă azi dimineață.

O femeie de 40 de ani, care zici că n-are nimic din lumea asta. Cum a ajuns ea printre noi, celelalte femei, zău nu înțeleg. Deși aș putea s-o descriu în cuvinte pământești…  tot aiurea,  alta e senzația când o ai în preajmă. O senzație de plutire divină, apoi de disperare drăcească.

Aseară am înțeles vorba grecească care zice că o femeie, cu un fir de păr, e în stare să tragă o corabie (de bărbați) pe o stâncă.

Ieri am gustat, pentru prima oară, sub clar de lună, nu numai din feta prăjită în miere, dar și din disperarea pe care o încearcă bărbații la vederea unei femei pe care nu o vor atinge niciodată. Pentru că e măritată țeapăn, pentru că muncește pe malul mării de-o viață, pentru că nu vinde iluzii, sub ritmuri drăcești sau de pe o copertă glamuroasă, nu provoacă, nu ispitește. E o femeie simplă, care-și caută de treabă, care a mai văzut personaje ca tine, cu miile, cu sutele de mii.

Și cu asta îți vine și mai tare să te dai cu capul de un măslin.

Și de altul.

Și de al treilea.

Să mai bei oleacă de ouzo și să reiai exercițiul.

Pe urmă, te scoli la 4 dimineață cu frisoane și durere de cap.

Ca mine.

(Voi nu știți ce supliciu e să te trezești cu durere de cap într-o familie grecească.)

Bună dimineața.

%d blogeri au apreciat asta: